marți, 27 octombrie 2015

Întrebări





De ce doare
lipsa unei îmbrăţişări ?
Atunci când
fulgere de gheaţă
mă străbat,
de ce tremur
deşi sunt toată
un jar ?
...Şi dacă
un gând fugar
mă îndeamnă să uit,
de ce revin mereu
la aceeaşi
aprigă dorinţă ?

duminică, 25 octombrie 2015

...




...Desprind un bob de timp
din şirag,
ascund în el dorinţa
şi visez
splendoarea fructelor...


miercuri, 21 octombrie 2015

Trebuia




Trebuia să ne-ntâlnim
dar nu oricum
şi nu oricând
ci doar în clipa
hotărâtă de destin...

vineri, 9 octombrie 2015

vineri, 18 septembrie 2015

Epistola

Dragul meu,
     
         Îmi imaginez câtă uimire îţi va provoca forma cumva desuetă, anacronică a acestui mesaj:scrisoarea. Fiind însă vorba despre o amintire specială care a zăbovit destul dar a rămas la fel de vie şi de bogată în detalii, cred că am făcut alegerea potrivită. 
      S-a întâmplat într-o toamnă, cu ceva ani în urmă. Să fi fost frunzele înnobilate de auriul cald, generos revărsat asupră-le, să fi fost nostalgia verdelui al cărui triumf pălise parcă peste noapte...Nici acum nu ştiu. Un îndemn stăruitor, vag şi fără consistenţă, m-a convins în cele din urmă şi te-am sunat fără un scop anume. Schimbul obişnuit de replici nu-mi dădea niciun indiciu, un capăt de idee, acolo, de care să mă agăţ : "Bună!..." , "Ce faci?" (ceva mă sâcâia; nu reuşeam să-i prind sensul), "Învăţ şi mi-e somn...Am un laborator de la doişpe...Tu?". Pe dată, cuvintele s-au înşiruit într-o ordine clară iar eu doar le-am dat glas:
    "Minunat! Ne găsim la fără un sfert la Facultate, în colţ, lângă chioşc."
     "Nu pot să lipsesc, mă arde la examen..."
     "Nu lipseşti, promit! Două minute, atât. E important.Pa!..."
      Trebuia să te văd atunci, imediat, pentru că mi-era dor, mult prea mult dor. Panica mă pândea din toate părţile: mi se părea că nu voi ajunge la timp, că nu vei putea să mai aştepţi ceea ce era un motiv suficient pentru a-i da acelei zile calificativul "nesatisfăcător"...Şi, pentru a respecta  tiparul axiomatic al omului grăbit, timpul s-a contractat inexplicabil iar acţiunile se derulau haotic. Obiectele mi se împotriveau, le scăpam din mână, se ascundeau pentru ca mai apoi să apară în cel mai vizibil şi mai normal loc. Intrasem în contradicţie până şi cu mine însămi: hainele erau urâte sau nepotrivite pentru un noiembrie (oricât de  blând ar fi fost el), părul avea personalitate şi nu ceda nici la rugăminţi, nici la ameninţări. Mişcările deveneau din ce în ce mai lente, mai greoaie. La un moment dat am avut impresia că merg spre înapoi iar asta determina un soi de vacuum care îmi sorbea respiraţia. Nu mai aveam aer...
      Te-am zărit de departe; prea departe pentru nerăbdarea mea. Calm, detaşat de agitaţia mulţimii aşteptai sau poate chiar căutai o pată de culoare, o adiere, un semn care să-mi preceadă sosirea şi să înlăture incertitudinea. Ce mult am dorit atunci să fac un salt, să desfiinţez distanţa ce se dilata nefiresc la fiecare pas! Atât de intens am dorit, încât dintr-o dată, totul a încremenit. Apăsarea dură a dispărut de sub tălpi şi m-am ridicat într-o fantastică, extraordinară şi încântătoare plutire, cu mult mai minunată decât palida experienţă a unui vis. În timpane, bătăile înfundate ale inimii dimpreună cu răsuflarea accelerată de efort, tulburare şi multe alte nelămurite trăiri erau în vădit contrast cu liniştea atotcuprinzătoare, perfectă. Cât despre vânt, ce să zic? Făcea şi el parte din neclintirea acestui bizar univers suspendat între două clipe.
      Instinctiv am ocolit o frunză ţintuită în ipostaza eternă a căderii, undeva între regretul de a se fi desprins şi supunere în faţa destinului. Un cuplu de porumbei ilustrau elocvent şi concis o splendidă epopee a fidelităţii şi libertăţii. Mi-a fost imposibil să ignor, e cu neputinţă să uit semnificaţia subtilă,profundă, a celor două imagini. Oamenii alcătuiau cel mai interesant instantaneu datorită diversităţii trăsăturilor precum şi a atitudinilor uşor amuzante pe care însă le-am observat în trecere, pentru că mă grăbeam. Făcusem o promisiune şi intenţionam să o respect.
      Odată ajunsă în preajma ta, mi-am îngăduit un scurt răgaz, atât cât să-ţi admir profilul (ştii că-mi place!). M-a înfiorat asemănarea cu o statuie neînsufleţită, indiferentă şi apoi m-a fulgerat gândul că eu sunt cauza. Tremuram toată...Ce puteam face ca să mi te-aduc înapoi?!...Să-ţi dau viaţa mea, pâna la ultima suflare...Cu braţele-amândouă te-am cuprins şi te-am sărutat în mijlocul întregii lumi, convinsă că miracolele din basme n-au pierit. Mi-am lipit fruntea de obrazul tău, cu vârful piciorului drept am atins pământul şi...brusc, peisajul a prins viaţă.
      Mirarea ta...bucuria mea nestăvilită...Ce descriere s-ar potrivi?  ...Un amalgam de întrebări şi exclamaţii:
    "Ce?...De unde-ai răsărit?"  
    "Te-am prins! Erai cu mintea cine ştie pe unde..."
    "Nu, serios, pe unde-ai venit?...Eu eram atent la autobuze."
    "Lăsaţi că ştim noi !"
Masca supărării a fost un fiasco pentru simplul fapt că nu-mi puteam stăpâni râsul...Şi-aveam atâtea de povestit!...
   "Vreau să-ţi destăinui o taină nemaipomenită, ceva fenomenal, grozav, fabulos, incredibil !..."
    "Eşti absolut sigură că am dreptul să deţin un secret atât de important?"
Am ezitat. Da, aveai tot dreptul, erai singura persoană care avea acest drept dar mi-am dat seama că împrejurarea nu era tocmai potrivită aşa că am lăsat misterul acelei zile în grija timpului şi ţi-am şoptit singurul adevăr care mi-a venit în minte:   
    "Te-am visat şi mi-era dor."
      După cum vezi, timpul nu a şters nimic şi a decis ca povestea să fie spusă.
                                                              Cu drag,        Lyrics  

          P.S. Plicul nu are timbru şi nici adresă. Dat fiind faptul că sunt şi mesager, am plasat strategic epistola şi sper să o citeşti cu plăcere.



duminică, 3 mai 2015

Copacul



Imberb , semeţ , cam fâstâcit
De-ale zefirului dulci şoapte ,
Pătruns de-un dor nelămurit
Iscat aşa , cam peste noapte ,
Copacul meu a înflorit .


Dantelăria de opal
Din firul sevei fin urzită ,
Imită straiul hibernal
Topit la cumpăna vestită
De orologiul sideral .


Timid , în zori m-a mângâiat
Cu o mireasmă delicată ,
Un dulce-amărui ciudat
De spirit verde ce aşteaptă
Să fie-n sâmburi întrupat .


Niciun cuvânt n-a  fost rostit...
Doar aerul vibra pe-o strună .
Petalele au tresărit
Şi-n păr mi-a împletit cunună
Copacul meu îndrăgostit .



joi, 16 aprilie 2015

Dedicaţie

                            Motto :  Iubesc viul în toată splendoarea lui
                                             şi îi sunt recunoscătoare
                                             pentru că m-a înnobilat
                                             cu titlul de  OM.

Era doar mugur orb atunci                                                            
Când începuse a visa
Dar viaţa-n el deja pulsa
În legea tainicei porunci .

Simţea pe creştet cald sărut ,
Tulburătoare mângâieri
Şi un îndemn de nicăieri
Cum e destinul neştiut .

Smarald să fie îşi dorea ,
Prin sine însuşi cizelat .
Strălucitor şi delicat
Coroanei , fala să-i redea .

Voinţa de-a se dărui
Sporea atât de pătimaş
Încât  fragilul muguraş ,
Deodată , frunză se trezi .

Trecuse pragul dinspre vis
Către menirea de a fi
Minunea verde-a lumii vii ,
Vremelnic strop de Paradis .


                                                                                     

luni, 6 aprilie 2015

De dor...


Aseară, tot cu gândul plin de tine
M-am înălţat din trup în necuprins.
Un timp sublim, un loc de neatins, 
Un nicăieri de dincolo de lume. 


M-ademenea chemarea ta, în şoapte 
Născute-n mine din dorinţa-valuri,
Ca marea în furtună , prinsă-n maluri
De care se izbeşte orb în noapte.


Mă regăsesc sub pleoape şi sub tâmple
Şi-n inimă - alt ţărm în care sapă
Mareele iubirii, cât să-ncapă
Un gol ce-n ani cu ură să se umple.


Cu graţie, un ram cu albă floare
Se leagănă în ritm de vals stelar.
E solitară ca speranţa unui far, 
În hăul trist - o pată de culoare.   


În păr se prind aromele naturii,
Un bec imită Luna, ştrengăreşte,
Zâmbesc...Şi simt cu dor cum rătăceşte
Sărutul umbrei tale-n colţul gurii.