Toamna

Iluzii

Luna se arată întreagă şi palidă...
Din hăul nopţii ,
guri hulpave de lupi cenuşii
se năpustesc să o sfârtece.
Vântul destramă
încă o iluzie...

Amintiri din templu

Frunze moarte , frunze de aramă , frunze...
Peste tot : pe crengi , printre pomi , prin mine.
Mă cuprind din tălpi până-n creştet tandre ,
                                Mângâietoare.

Mi-a fost dor de ziua aceasta blândă ,
Fiica celei mult prea demult apusă
Printre siluetele noastre mute ,
                                Îmbrăţişate .


Ce bogaţi eram în acele vremuri !
Banca noastră , mica alee , parcul
Ca un templu vechi poleit cu aur
                               Şi cu lumină .


Pe altarul însângerat de frunze
Orice pas în plus e un sacrilegiu .
Mă opresc , de teamă că le-aş ucide
                               Încă o dată .

Sunt precum un arbore-n prag de iarnă .
Anii mulţi mă strâng cu-ale lor inele .
Înspre Ceruri , braţele se înalţă
                               În rugăciune.

Eu si Toamna

Printre pomi şi case, ca o nălucă
Hoinăreşte Doamna cu păr de-aramă
Parfumat discret de o crizantemă
                                 Neprihănită.

Plânge Toamna aurul din vestminte
Irosit în sala de bal pustie,
Părăsită de cântăreţi , de viaţă
                                 Şi bucurie.

Plânge Toamna singurătatea-i rece.
Fără tânguire şi fără zbucium
Plânge-nchisă-n sine, cu resemnare...
                                 ...Ca o bătrână.

Pe când noaptea vine, la ceas de taină,
În fereastră bate timidă Toamna.
Îi deschid, să-mi plângă pe umăr toată
                                 Nefericirea. 

Simt obrazul umed, scăldat în lacrimi
Şi pe buze gustul sărat, pecetea
Ploilor din sufletul meu de toamnă
                                 Îndrăgostită.